Oamenii cochetează cu ideea implementării acoperișurilor verzi în arhitectura clădirilor de sute de ani în Europa de Nord, dar și în țările cu clima caldă, S.U.A. și Canada.
Grădinile Babilonului
Am putea spune că primul exemplu cunoscut în istorie a unor terase înverzite este una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Grădinile Babilonului sau Grădinile Suspendate ale Semiramidei. Legenda spune că regele Nabucodonosor al-II-lea ( 605 î.e.n-562 î.e.n) a construit aceste grădini ca dar pentru una dintre soțiile lui, Amitis, pentru a-i mai alunga din dorul pentru ținuturile natale. Amitis era născută în Media, o zona muntoasă, avea deci nostalgia peisajului montan, a aerului curat și a naturii înverzite, așa că regele a poruncit realizarea acestor grădini suspendate.
Știm, din informațiile primite de la istoricii greci ai Antichităţii, că grădinile suspendate ale Babilonului au fost construite prin secolul al VI-lea î. Hr. și se constituiau de fapt în patru terase în trepte care se ridicau până la 77 de metri înălţime, însumând o suprafaţă de 1,5 hectare, populate cu vegetaţie, inclusiv cu arbori de talie înaltă. Udarea lor se făcea controlat, cu autorul unor pompe, astfel că grădinile erau în permanență vii, în transformare, pline de vietăți exotice. Sub aceste terase sprijinite pe coloane, se aflau încăperi în care regii şi reginele Babilonului se odihneau într-o atmosferă calmă si răcoroasă.
Această minune a lumii antice, una dintre cele şapte cunoscute, nu era altceva decât o formă de început a teraselor înverzite pe care le întâlnim azi deasupra ultimului etaj al unui bloc de locuinţe, un imobil de birouri, un centru comercial sau o sală de sport.
Evoluția acestui concept în Europa
Oamenii au preluat cunoștințele strămoșilor si le-au valorificat pentru a obține sisteme de acoperișuri verzi funcționale pe termen lung, integrate în stilurile arhitecturale moderne.
Conceptul modern de acoperiş verde, dezvoltat din Europa de Vest, începând cu anii 1960 – 1970, a ajuns acum la standarde de eficienţă şi calitate adaptate modului actual de a construi şi de a utiliza o clădire. Mai mult, acoperişul verde este considerat un pion important în curentului ecologic, una dintre metodele cu rezultate concrete în a transforma oraşul într-un spaţiu mai puţin agresiv.
Germania și bazele acoperișului verde în lumea modernă
În 1980 tehnologia avansată pentru crearea acoperișurilor verzi era ceva obișnuit în Germania, în timp ce restul lumii trata acest subiect cu mari deficiențe.
A contat foarte mult interesul primăriilor din marile oraşe, care aveau pe atunci probleme serioase legate de evacuarea apelor pluviale în exces, din cauza unui sol tot mai puţin capabil să absoarbă umezeala, a acoperirii acestuia cu beton sau asfalt şi a unei reţele de canalizare care nu mai făcea faţă.
Subvenţiile au devenit deja o tradiţie, ca reducerile de impozite pentru proprietarii şi dezvoltatorii imobiliari care utilizează aceste metode, iar asiguratorii germani consideră acoperişurile verzi o garanţie în plus pentru siguranţa construcţiilor, acestea suferind variaţii termice mai mici, deci o rată de degradare scăzută în timp (mai scăzută inclusiv decât la acoperişurile terasă acoperite cu piatră, bitum sau alte materiale).
România încotro?
Locuințele dacilor erau construite din lemn, lut si piatră, folosindu-se un material sau altul în cantitate mai mare, în funcție de poziționarea geografica a așezării studiate. Acoperișul verde a fost opțiunea cea mai simplă și eficientă , având în vedere că locuitorii erau nevoiți să își ascundă casele. Acest concept a fost folosit de-a lungul timpului si a rămas viu în cultura noastră. În prezent, în unele zonele rurale, acoperișul verde este folosit de localnici pe anexele din gospodării.
